un an de zile

Un an de la trecerea în nefiinţă aunuia dintre cei mai importanţi oameni din viaţa mea.
Nu mai simt acea tristeţe, nu mai plânge sufletul meu, ci murmură-n tăcere. În tăcerea aceea adâncă stă şi vorbeşte despre problemele de Mediu cu el. Pune întrebări şi primeşte cele mai detaliate răspunsuri sau, uneori, stă şi ascultă cuvintele-i înflăcărate despre regulile de viaţă, cum că Apa nu trebuie oprită ci dirijată şi  scrijeleşte cu degetul pe-o piatră explicând cum se trasează cumpăna apelor...
Mi-e dor de el doar fizic (să mai simt mânai moale care se întindea şi nu se sfia să dea noroc cu studenţii, pe care-i numea copii), cuvintele lui fiindu-mi întipărite în minte mai mult decât ale oricărui alt profesor - şi asta pentru că nu ne învăţa noţiuni, ci mai degrabă ne învăţa să învăţăm - iar eu care nu sunt pentru toceală am pus în practică aceasta şi la alte disciplline şi în general în viaţă.
Am mai întâlnit oameni care să se dedice muncii, dar nici "în halul ăsta". Dar el nu se dedica muncii ca alţii, ci se dăruia mai mult oamenilor muncii - în cazul meu - se dăruia cu totul studenţilor - el profesorul care avea timp oricând pentru orice dacă-i cereai, şi mai mult când simţea că ai nevoie fără să-i ceri - el care vorbea cu tine ca de la egal la egal - deşi avea atâtea funcţii pe umeri. O profesoară care-i calcă pe urme este şi Doamna Bibire care ne-a luat sub aripa ei în acel moment de impas pentru toţi IPMIştii, dar mai ales pentru noi cei de anul 4.
Eu mi-am permis să-l primesc în "cămăruţa" mea, şi nu l-am mai lăsat să plece. Îl ţin acolo împreună cu toate sufletele de care m-am ataşat, căci el a fost, este şi va fi mult îndrăgitul Profesor Bogdan Constantin Măcărescu.